miercuri, 28 aprilie 2010

BOLILE ŞI DĂUNĂTORII GAZONULUI

Aspectul covorului vegetal este influenţat nu doar de factorii abiotici (clima, sol, verigi inologice) ci şi cei de natură biotică (patogeni, entomofauna).
Gazonul ornamental, tuns scurt, fără buruieni sau pete inestetice cauzate de boli, este inima grădinii.
Un program complet de întreţinere include tunsul şi fertilizarea gazonului, monitorizarea patogenilor şi dăunătorilor şi utilizarea adecvată a pesticidelor.
Bolile şi dăunătorii se pot regăsi pe suprafeţele înierbate atunci când verigile tehnologice sunt incorect dirijate.
Bolile gazonului pot fi definite ca deviaţii ale structurii normale si proceselor fiziologice din plantă, cauzate de acţiunea directă a patogenilor. Ele prezintă importanţă din două motive: în primul rând valoarea estetică a gazonului poate fi depreciată din cauza atacului patogenilor., în al doilea rând bolile pot afecta calitatea covorului vegetal atunci când este utilizat pentru golf, caz în care suprafaţa înierbată şi mingea interacţionează strâns.
Factorii care cauzează dezvoltarea bolilor sunt complecşi, iar efectele devastatoare asupra calităţii estetice sau structurale a gazonului nu sunt de neglijat. Se impun si masuri de prevenire si combatere adecvată deoarece in urma atacului unui agent patogen sau daunator se ajunge la vatamari, leziuni si în cazuri extreme la distrugerea gazonului. Datorita caracterului peren al plantelor, parazitismul se poate instala foarte devreme, ori chiar de la seminţe, si ca o regula generală se observă o creştere a atacului în decursul lor în special la patogenii de sol. Evoluţia unei boli mai este facilitată şi de densitatea mare a plantelor, fapt ce antreneaza o ventilare deficitară si umiditate ridicată în partea inferioară ale covorului vegetal (R GOSS si col., 1996).
Intensitatea unei boli se deduce dupa culoarea şi aspectul general al peluzei şi dupa procentul de suprafaţă acoperită cu pete, pustule sau plăgi.
La constituirea gazonului se va ţine cont de comportarea speciilor faţă de atacul agenţilor patogeni, calităţile unor specii pot compensa deficienţele altora.Trebuie sa se ţina cont ca alături de specii sensibile la boli să se regăsească în compensare specii tolerante sau rezistente pentru a incetinii răspândirea bolii. Cauzele pentru care apar boli la gazon sunt cele legate de mediul ambiant dar şi de acţiunile mecanice la care este supus gazornul. Aceste acţiuni sunt legate de frecvenţa traficului, densitatea plantelor, calitatea luminii, vântul, temperatura, apa, poluanţii chimici, carenţele minerale, structura şi umiditatea solului.
Plantele fertilizate echilibrate si ferite de exces climatic au o mai buna rezistenţă. Lipsa potasiului şi a fosforului accentuează riscul îmbolnăvirii.
Atacuri semnificative se pot produce în sezonul estival când se reunesc următoarele condiţii: irigare insuficientă, substrat nisipos sau turbos, aport excesiv de azot; tăieri scurte dar puţin frecvente.. In cazul gazonului, ca boli sunt cunoscute virozele produse de virusuri, bacteriozele produse de bacterii şi micozele, induse de ciuperci.
Virusurile fitopatogene sunt sisteme acelulare, alcatuite dintr-un acid nucleic care pot oduce boli la plante numite viroze (Gh. POPESCU, 1993). Ele sunt transmise de insecte, sarieni, nematozi seva si mai rar prin polen sau seminţe. Simptomele virotice se prezintă sub diferite forme in funcţie de planta atacată, iar daca se asociaza cu alte virusuri cauzează sodificari complexe de mozaic, cloroze, striuri, benzi clorotice, necroze, ingalbeniri sau pigmentări.
Bacteriile fitopatogene sunt microorganisme unicelulare de forma bacilară ce maltratează plantele prin răni sau deschideri naturale sau sunt inoculate de vectori.
SCHMIDT DOROTHEA (1995) semnalează ca transmiterea bacteriilor se face prin apa de ploaie sau de irigare, resturi vegetale contaminate, seminţe, lama aparatului de taiere etc
Simptomele provocate de bacterii sunt putregaiurile, petele necrotice cloroze, ofiliri, metaplazii sau tumori.
Ciupercile fitopatogene sunt plante inferioare lipsite de clorofilă care cauzează boli la plante cunoscute sub numele de micoze (Gh. POPESCU, 1993) Ele pot afecta atat organele aeriene cât şi cele subterane ale plantelor .Cele mai frecvente simptome micotice sunt: pătările, putregaiurile, tumorile, ingalbenirile, ofilirile şi deformarile de organe;
Ciupercile favorizate in dezvoltarea lor in special de atmosfera umedă, insa unele dintre ele işi continuă evoluţia şi pe timp secetos (speciile care produc fainari).
GAIL SCHUMANN (1998) arata faptul că transmiterea ciupercilor in vegetaţie este dată de spori a caror morfologie este variată, in functie de specie; diseminarea lor se lizeaza prin apa, vânt, insecte, seminţe, tehnici culturale (coasa).
BEATE SCHAFER (1985) apreciază că dintre verigile tehnologice impactul cel mai mare asupra evoluţiei unei boli il are taierea plantelor. Lama aparatului de tăiere vehiculează scleroţi si miceliile ciupercilor in special atunci cand iarba este umeda si patogenii în fază de inmulţire.

Dăunătorii gazonului
Organismele animale dăunatoare gazonului se pot regasi pe suprafeţele înierbate fie cocomitent cu bolile, independent de acestea sau ca rezultat al acţiunii lor. Nematodele în majoritatea cazurilor se dezvoltă în strânsă legătură cu sistemul radicular al gramineelor. Acţiunea lor poate fi confundată cu cea cauzată de agenţii patogeni sau ca o consecinţă a factorilor edafici defavorabili. Daunele pe care le produc se concretizează în îngălbcniri ale plantelor, brunificări la marginea limbului foliar, micşorări ale taliei plantelor
Sistemul radicular prezintă chişti care asigură multiplicarea nematodelor şi supravieţuirea timp de mai mulţi ani.
Distribuţia, frecvenţa si intensitatea de atac a dăunatorilor gazonului depind de larimea populaţiei, condiţiile geografice, climatice şi de practicile culturale folosite la întreţinerea gazonului. O strategie eficientă de prevenire şi combatere a daunătorilor depinde de alegerea interacţiunii dintre toţi aceşti factori. Ca metode de luptă împotriva acestora se recomandă o analiză valabilă a solului întrucât tratamentele pot fi adesea costisitoare. Deoarece dezvoltarea are loc în vetre se pot face şi aplicări de substanţe chimice matocide după scarificare sub formă granulată.

Combaterea buruienilor

Una dintre cele mai importante operaţiuni este combaterea buruienilor.Datorită seminţelor de buruieni instalarea este peste tot ,acestea pot apărea orcând afectând aspectul gazonului Există două categorii de buruieni, dicotiledonate şi monocotiledonate. Acestea pot fi combătute mecanic şi chimic.
Combaterea mecanică este de două feluri: plivit şi cosit. Plivitul constă în îndepărtarea manuală a fiecărei buruieni. Se poate realiza prin smulgere. Cositul (respectiv tunderea) ajută în foarte mare măsură la combaterea buruienilor întrucât acestea nu sunt lăsate nici să formeze seminţe, nici să depună substanţe de rezervă, ca atare se epuizează şi dispar. Cosirile repetate şi plivitul elimină din primul an Settaria care odată cu instalarea unui gazon nu mai găseşte condiţii de încolţir şi graminneele perene care se înmulţesc şi prin seminţe şi prin organe subterane (cum este cazul lui Sorghum halepense).
Cu cat instalarea gazonului s-a facut mai rapid, cu atât există şanse mai puţine pentru instalarea speciilor nedorite.
Dicotiledonatele se combat foarte uşor prin erbicidare.A. MOISUC si col. (2001) recomandă ca in cazul in care in al doilea an după semanat mai apar specii dicotiledonate erbicidarea să se efectueze în prima jumatate a lunii aprilie.

Aerarea si scarificarea

Aerarea si scarificarea sunt practici culturale importante chiar daca nu se executa cu frecvenţă ca tunsul, irigarea sau fertilizarea.
PEACOCK (1998) aprecia ca traficul intens cauzează in timp fenomenul de aerare a solului care afecteaza intr-o prima faza primii 6-7 cm de sol, iar daca nu se intervine pentru inlăturarea acestui fenomen, compactarea poate ajunge pana la 20 de cm. J. TURGEON (1991) afirmă ca fenomenul de compactare a solului nu este cauzat doar de trecerile pietonale sau cele ale utilajelor de intreţinere, ci si de textura foarte fina şi tasarea naturală apărută după irigare si ploaie. Ea are ca efect reducerea circulaţiei apei si aerului
Scarificarea presupune executarea de incizii, pe o adancime de 10 cm, dar fară a întoarce porţiuni din sol, in scopul unei mai bune penetrari a apei si a ingrăşămintelor.
P. SCHRIMPF (1999) recomandă acest procedeu pentru a revitaliza gazonul amplasat pe terenuri compacte şi grele intrucât radacinile plantelor au nevoie de oxigen pentru a putea avea un covor vegetal reuşit.
E. MARROTTE (2002) apreciază că epoca şi frecvenţa de executare depind de starea gazonului. Trebuie aleasa o perioada in care vegetaţia este activa dar nu se va efectua dacă timpul este foarte calduros deoarece apare riscul uscării gazonului si a instalării buruienilor.
Scarificatoarele au o adancime activă de lucru de 10-20 cm, iar distanţa dintre ele active este de 15 cm, şi trebuie precizat că ele nu reduc starea de compactare. Aerarea si scarificarea au rolul de a menţine gazonul in stare bună.

LUCRARI DE INTRETINERE A GAZONULU

Pentru un gazon frumos, verde tot timpul anului este necesar să se facă o serie de lucrări. Unele se fac imediat după semănat, altele se fac anual, iar altele se repetă de mai multe ori pe an.
Imediat după semănat, se face o tăvălugire care stă la baza unei răsăriri uniforme. Durata de la semănat la răsărit este diferită funcţie de specie şi temperatură.
Lucrarile specifice întreţinerii gazonului sunt; tuns (taiere sau cosire), irigare, fertilizare, aerare, scarificare, combaterea buruienilor, bolilor şi daunatorilor (E. ERVIN, B. FRESENBURG, J. DUNN, 2000).

1.Tunsul gazonului
Tunsul gazonului este una dintre cele mai importante si frecvente operatiuni de intreţinere, de executarea sa corespunzatoare fund direct influentate si celelalte veri (W. POUND, J. STREET, 1993)
T. BICKFORD (1996), apreciaza ca tunsul gazonului se face in general din anumite motive, cel mai important fiind acela ca prin taiere se imbunatateste aspectul estetic covorului vegetal iar cel de-al doilea este acela de a asigura spatii adecvate de recreere şi pentru sport.
Taierea plantelor la inaltimea si cu frecventa adecvata este o componenta majoră a schemei tehnologice de intreţinere care favorizeaza creşterea si dezvoltarea planteler implicit genereaza un gazon atractiv, de calitate (B. SPANGENBERG, 1999).
Totalitatea frunzelor alcatuiesc coronamentul gazonului si dupa cum afirma LORI HESLER si G. YUEN (1995), inalţimea de taiere modifica structura acestuia. Cu înăltimea coronamentului este mai mare, cu atat circulatia aerului de la suprafata solului e mai ingreunată. O densitate mare a coronamentului (numarul total de frunze dintr-un anui spaţiu) limiteaza circulaţia aerului şi favorizeaza apariţia microclimatului specific bolilor.
A. TENAILLON, (1997) recomandă ca dupa ce plantele au atins 10 cm in inaltime efectueze prima taiere numita si taiere de uniformizare. Aceasta operatiune trebuie facută pentru a se impiedica instalarea şi dezvoltarea buruienilor. In funcţie de tipul maşinii de tuns inalţimea de taiere se reglează in asa fel incat sa ravaseasca plantele. Resturile care provin in urma taierii se vor indeparta de pe teren.
C. PEACOCK (1998) a remarcat faptul ca înalţimea de taiere difera atat intre specii şi varietal cat si tipul de utilizare a gazonului. Pentru a preveni efectele nedorite ca urmare a unei taieri neadecvate se va indeparta mai mult de 40% din suprafafa foliara a plantelor.
B. MUGAAS (1998) remarca faptul ca in primavara, creşterea este mai rapidă iar inaltimea de taiere poate fi mai mica, fara a scalpa insa gazonul. Din perioadele extrem de călduroase din vara este recomandat a se taia mai înalt deoarece gazonul tuns scurt suportă cu dificultate lipsa apei. In toamnă taierea trebuie facută la înălţime care sa permită refacerea plantelor si acumularea de substanţe glucidice de rezervă păna la apariţia temperaturile scazute şi a zapezii.
Se va evită taierea gazonului imediat dupa irigare, ploaie sau dimineaţa pe rouă ,materialul vegetal umezit se aglomereaza la organele active ale aparatului de tuns şi împiedică taierea uniformă a plantelor. Nu se recomandă nici taierea in perioada de insolatie pentru a evita uscarea rapidă a plantelor proaspat taiate.
Direcţia de taiere este bine să se schimbe periodic; pentru terenurile de fotbal , aceasta este o practica frecventa pentru imbunătăţirea aspectului estetic.


2.Irigarea gazonului

Gazonul, ca orice organism viu are nevoie de apa. Aceasta asigura dizolvarea elementelor nutritive din sol si vehicularea lor in plante, are rol.de reglator termic, prin anularea transpiraţiei, (H.E. REILEY, CARROL SHRY jr., 1983). E. ERVIN şi col. (2001) apreciaza că irigarea gazonului urmareşte asigurarea unui supliment de apa, in condiţii de stres hidric. Este o operaţie indispensabilă pentru buna reuşită a unui gazon.

Practic noi trebuie să asigurăm apa tot timpul sezonului astfel încât gazonul să nu sufere din lipsa apei, dar nici ca aceasta să fie în cantitate prea mare. Problemele care se pun în privinţa irigării sunt legate de frecvenţa irigării, norma de irigare, calitatea apei şi sistemul de irigare şi asigurarea unei irigări cât mai uniforme. Frecvenţa irigării depinde de condiţiile de climă. Aportul de apă 1a fiecare irigare trebuie să fie suficient pentru a asigura o umectare la o adancime optimă pentru ca sistemul radicular sa se dezvolte normal.
Un exces de apă duce la o aerare necorespunzătoare a solului, creează condiţii improprii speciilor semănate şi determină apariţia bolilor nedorite devenind inestetic (Cyperaceae, Juncaceae).
De aceea, nu se poate stabilii o anume frecvenţă a irigării sau o cantitate de irigare, practic aceasta depinde de sol, temperatură, precipitaţiile înălţimea de tundere şi frecvenţa de tundere.

3.Fertilizarea

Este una din cele mai importante operaţii pentru întreţinerea unui gazon. Fertilizarea de bază nu ajunge. Ţinând cont de calitatea desimea plantelor, nevoia de un gazon cu un aspect frumos şi sanătos, fertilizarea devine necesară. Mai trebuie să adăugăm faptul parte din substanţele nutritive sunt scoase de pe teren odată cu tunsul, ceea ce face ca, cu fiecare cosit, parte din elementele nutritive să fie eliminate din circuit.
Fertilizarea are ca atare drept scop susţinerea nevoilor în elemente nutritive ale ierburilor gazonului.
Cum gazonul este alcătuit din amestecuri, fiecare specie poate avea o reacţie diferită la dozele folosite. O anumită doză poate avantaja o specie ceea ce duce în final la eliminarea speciei defavorizate din covorul vegetal Aceasta impune o şi mai mare atenţie la fertilizare. Ca atare pentru fertilizarea corespunzătoare a unui gazon sunt necesare cunoştinţe in domeniul acesta.
Ierburile de gazon fiind graminee, nevoia lor de elemente nutritive este identică cu a tuturor gramineelor în cultură intensivă. Deci plantele au nevoie de azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf şi microelemente.
Azotul este „elementul motor al gazonului" (Ayer 1972). Prezenţa azotului în cantitate suficientă face ca să fie stimulată creşterea, plantele să fie sănătoase şi viguroase iar culoarea, verde „sănătos". In lipsa azotului frunzele îngălbenesc, la început cele mai bătrâne şi apoi şi cele tinere, este stânjenită lăstărirea şi creşterea rădăcinilor. Iar excesul de azot, respectiv o "intoxicare cu azot" are drept consecinţă reducerea vigorii plantelor, a rezistenţei la stres (boli, secetă, ger) şi o modificare a culorii în sensul închiderii la culoare a frunzelor.
Fosforul, prezent în ţesuturile tinere şi seminţe este necesar plantei în primele stadii de dezvoltare, prezenţa lui favorizând dezvoltarea rădăcinilor. Lipsa fosforului produce o tendinţă de răsucire a frunzelor şi o închidere a culorii lor inclusiv formarea de pigmenţi în ţesuturile foliare.
Potasiul are rol în asimilaţia clorofiliană favorizând sinteza, migrarea şi acumularea glucidelor în frunze. Potasiul măreşte rezistenţa plantelor la boli, ger, secetă şi toleranţa la trafic. Lipsa potasiului se evidenţiază printr-o slabă densitate a covorului vegetal.
Calciul este indispensabil pentru creştere. Lipsa lui determină rcducerea creşterii rădăcinilor şi apariţia de pete necrotice pe frunze.
Magneziul intră în componenţa clorofilei şi favorizează migrarea fosforului. Carenţa lui determină o diminuare a culoii verzi a frunzelor. Carenţa magneziului poate apărea în cazul unui exces de potasiu şi invers.
Sulful este element component al câtorva proteine. Prezenţa lui ridică rezistenţa la ger diminuează atacul unor boli.
Microelementele (Fe, Zn, Co, Mn, B, Mo) au un rol important în metabolism. Carenţele primare sunt rare în sol. Dar carenţa poate apărea în cazul unor condiţii defavorabile absorbţiei lor.
În aplicarea îngrăşămintelor două sunt elementele esenţiale şi anume tipul de gazon şi menţinerea echilibrului dintre speciile componente. Astfel o fertilizare prea mare cu azot duce la eliminarea din mestec a speciei Festuca rubra. în astfel de cazuri creşte proporţia gramineelor mai rapace, mai agresive.
Pentru ca un gazon să fie frumos el trebuie să pornească în vegetaţie primăvara devreme. Acest lucru se poate realiza dacă rădăcinile sunt viguroase. Cum rădăcinile cresc toamna, pentru a se asigura această reştere se recomandă aplicarea îngrăşămintelor toamna cu o lună înainte de istalarea iernii (Gaffney, 1998).
Cert este că pentru a porni repede în vegetaţie primăvara, rădăcinile trebuie să aibă la dispoziţie elementele nutritive. De aceea, orice gazon trebuie fertilizat cu azot primăvara cât mai devreme.
Fosforul şi potasiul se recomandă a se aplica toamna, prin împrăştiere uniformă pe covor.
Dar nu este suficientă o singură fertilizare cu azot primăvara, ţinând cont de tunsorile dese, de irigare, fertilizările trebuie făcute de mai mite ori pe an şi anume se recomandă ca tot la 6-7 săptămâm să se realizeze o fertilizare cu azot.
Huli (1994) recomandă, ţinând cont de destinaţia gazonului, să se facă următoarele fertilizări:
- pentru terenul de golf de 4-5 ori pe an;
- pentru peluze ornamentale de 3 ori pe an,
- pentru spaţii verzi publice de 2 ori pe an.

Aplicarea îngrăşămintelor se face manual sau mecanic. Pe suprafeţe mici, gazonul ornamental de lângă casă, se poate face prin împrăştierea cu mâna. Pe suprafeţe mai mari se folosesc diferite utilaje.






vineri, 23 aprilie 2010

Semănatul şi sămanţa gazonului

După pregatirea terenului, un element important îl constituie semanatul.
Gazonul poate fi semanat tot anul cu exceptia perioadelor foarte secetoase sau cu temperaturi negative. Dupa J.B. BEARD (1973) si D. BROCHARD (1980) semanatul trebuie sa se faca in condiţiile climatului atlantic şi mediteranean, primavara, toamna, cand umiditatea şi temperatura sunt optime cresterii ierbii. De aceeaşi parere esle L. TENAILLON (1997) care apreciaza că perioade favorabile inceputul primaverii (mart aprilie) şi sfarşitul verii (septembrie), cand condiţiile de pluviometrie şi insorire pot face peluza sa rasara intr-o saptamana.
Semanate la sfarşitul lunii august sau in septembrie, diferitele amestecuri de seminţe au toate şansele de a germina in bune condiţii şi de a furniza o peluză de calitate, suficient dezvoltată pentru a putea infrunta rigorile iernii (B. BOURGOIN, 1991).
J. TUREGON (1991) recomandă semănatul primavara deoarece rasarirea gazonului se poate incheia inainte de apariţia zilelor caniculare insa dezavantajul semanatului in aceasta perioadă este dat de agresivitatea buruienilor, intra in competiţie cu tinere plante si risca sa compromita o instalare buna a gazonului.
E. ERVIN si col. (2000) sunt de parere ca o peluză semanată în toamna are sanşa de a se instala mai bine datorita faptului ca: solul este inca suficient de cald, majorit; buruienilor sunt mai pujin agresive, nopţile sunt mai reci si umiditatea caracteristica duce la o germinare rapidă si continuă. Singurul dezavantaj este insă acela că instalarea timpurie a ingheţurilor risca să afecteze tinerele plantule, insuficient inrădăcinate pentru a rezista la ger.
Dacă peluza care se seamănă are arbori sau arbuşti se evita semănatul din toamnă pentru că frunzele căzute împiedică o răsărire uniformă a plantelor.
Pentru stabilizarea rapidă şi uniformă a gazonului se poate practica mulcirea. Aceasta constă în împrăştierea unui produs fixator al solului, uiform pe întreaga suprafaţă semănată.
Procedeul îşi găseşte aplicabilitate în zonele expuse eroziunii prin pământ sau apă, în zonele cu soluri mediocre, lipsite de substrat fertil, pe taluzuri sau pe pistele de schi.
Compoziţia chimică a mulciului asigură şi un aport de substanţe organice, acesta putând fi format din fân, paie, fibre de celuloză, emulsie de atex sau alte produse sintetice variabile ca şi compoziţie, funcţie de :caracterul gazonului.
Oricare ar fi compoziţia chimică, mulciul trebuie să asigure un substrat lejer care să permită circulaţia nestingherită aerului, apei, necesare tinerelor plante, care de asemenea trebuie să poată itrăbate cu uşurinţă mulciul.
Un alt sistem de a provoca o instalare rapidă a unui gazon este metoda răspândirii stolonilor.
Această metodă, utilizată în special pentru taluzuri, constă în împrăştierea de stoloni pe un sol în prealabil bine umectat. Pentru încorporarea stolonilor se execută o discuire uşoară urmată de un tăvălugit într-o astfel de situaţie este nevoie de 20-40 m3 de stoloni la hectar.
Pentru suprafeţe mici semanatul se poate executa manual, prin împrăştiere, cu condiţia de a delimita suprafaţa în benzi de 4-5 m atat longitudinal căt şi traversal, după care este recomandat să se efectueze o greblare şi apoi tăvălugire.
Pentru suprafeţe mari semanatul se executa mecanic cu semanatori prevazute cu limitatoare de adancime pentru ca să nu se incorpora seminţele la o adancime mai mare de 2 cm, operaţia trebuie urmată de tăvălugire.
O metodă rapidă care are o practică tot mai mare dar care este costisitoare este metoda placării. Aceasta constă din aplicarea unor plăci de gazon pe un sol pregătit anterior. Plăcile (sau „brazdele" nume sub care sunt cunoscute la noi) constau din plante cu suportul de cultură.
Procedeul mai poartă şi denumirea de gazonare rapidă întrucât permite instalarea unui gazon bine închegat cu compoziţia dorită în decurs de câteva ore, instalarea depinzând de utilajele disponibile si de forţa de muncă.
Pentru aceasta există firme specializate care se ocupă de producerea acestui gazon pe substraturi foarte diferite. Aceasta face ca şi calitatea gazonului să fie diferită.
Pe lângă sistemul clasic în care se produc plăci de până la 0,25 mp există şi metoda numită „covor" care are ca substrat fibre foarte diferite, cele mai utilizate fiind cele din in, care au lungimi de 20 m şi lăţimi variabile (0,5-1 m). Sunt folosite şi o serie de fibre artificiale biodegradabile.
Aceste covoare sunt rulate cu utilaje speciale şi derulate de asemenea.

Foarte important este ca seminţele să posede calităţile corespunzătoare privind puritatea şi germinaţia.

Specia Germinaţia minima (%) Puritatea minima (%)
Agrostis communis 75 90
Cynpdon dactylon 75 90
Festuca arundinacea 80 95
Festuca ovina 75 85
Festuca rubra 75 90
Poa pratensis 80 97
Lolium perenne 80 97

Se poate remarca faptul ca in ceea ce priveste puritatea valorile acestui indice trebuie să fie ridicate intrucat impurificarea accidentale cu seminţele altor specii va compromite aspectul estetic la apariţia gazonului si inducerea concurenţei pentru spaţiu.
Alegerea speciilor de iarba de gazon este de fapt premisa reuşitei pentru peluză. Dupa GRY LAURE (1993) norma de samanţă oscileaza intre 25-gr./m2, pentru un amestec care nu depaseste 35% raigras peren), iar după A. TENAILLON 1997) cantitatea recomandata ar fi de 40 gr./m2. Pentru terenurile de golf amenajate cu soiuri ale speciei Agrostis stolonifera, norma recomandata este de. 2 - 4 gr./m datorita numarului mare de seminte dintr-un gram.
Un semanat prea rar intarzie durata de rasarire a peluzei si poate favoriza instalarea speciilor de buruieni. Un semănat prea des prezinta numeroase inconveniente: speciile cu germinare rapida vor acoperi repede terenul impiedicand dezvoltarea speciilor cu germinaţie înceata, iar peluza nu va mai avea compoziţia prevazută initial.
MELANIE BRIAND, JOANNE TAYLOR ( 1995) consideră că, o densitate mare de plantule determină menţinerea unei umidităţi mari de suprafaţă, propice dezvoltarii bolilor.

Pregătirea terenului şi a patului germinativ

Semănatul gazonului într-un teren bine pregătit duce la reusita acestuia. Pregatirea terenului se efectuează pe o adancime cuprinsă intre 12-20 cm ceea ce facilitează şi incorporarea ingraşămintelor şi a amendamentelor (E. MARROTTE, 2002).
Având în vedere că sămânţa gramineelor este mică, prelucrarea trebuie făcută în cele mai bune condiţii si la momentul optim. Pentru buna pregătire a terenului există foarte multe utilaje (motocultoare,freze rotative etc) care se folosesc în funcţie de sol, de umiditatea lui, şi de momentul efectuării în timp a lucrării.
După arătura de toamna, primavara se mai execută o serie de lucrări de pregătire a patului germinativ de exemplu cu sapa rotativă în agregat cu tăvălugul.
După curăţirea terenului şi nivelarea primară se împrăştie mraniţa, alculându-se 4-5 kg/m2 şi de asemenea superfosfat 3 kg/100 m2 şi sare potasică 2 kg/100m2 cu o împrăştiere cât mai uniformă;
- se sapă (cu hârleţul) toamna, când umiditatea este optimă la 15-22 cm cât mai uniform şi cu o bună încorporare a îngrăşămintelor. Este bine să se mărunţească bulgării pentru ca în primăvară să nu se creeze denivelări;
- primăvara, imediat ce se poate intra pe teren se mai administrează 1 cg/m2 mraniţă şi / sau 2-3 kg/100 m2de azotat de amoniu. Se greblează foarte atent pentru a se şi nivela perfect terenul, (bulgării au fost distruşi în timpui iernii de îngheţurile şi dezgheţurile repetate solul fiind practic foarte bine mărunţit). După aceasta terenul se tasează prin tăvălugire sau se bate cu o scândură.
În urma acestei operaţii terenul trebuie să fie perfect nivelat, în caz că există denivelări aceste se îndreaptă cu grebla şi se tasează din nou. Acum terenul este pregătit pentru semănat.

Fertilizarea gazonului

Pentru a avea un gazon viguros, cu o culoare corespunzătoare se aplica amendamentele şi se face fertilizarea de bază.
La toate plantele, gramineele de gazon au nevoie de azot, fosfor, potasiu, calciu, sulf. Azotul este dupa cum l-a numit G. AYER (1979) ,,elementul motor al gazonului". El este responsabil de culoare, vigoarea si sanatatea plantelor. Excesul de azot reduce vigoarea plantelor, o culoare mai inchisa a frunzelor si sensibilitatea fata de anumite boli, secetă sau frig.
Fosforul se gaseşte cu precadere in organele tinere ale plantei şi se acumuleaza . M. GAFFNEY (1998) spune ca cele mai mari nevoi faţă de fosfor se înregistrează in stadii de creştere, dupa germinarea seminţelor, contribuind la dezvoltarea sistemului radicular şi in perioada premergatoare intrării in iarnă. Fosforul determină creşterea tolerantei la ger si seceta .
Rolul potasiului conform F. LEMAIRE (1985) in asimilarea clorofiliană, si faptul că ajută la sinteza glucidelor, migrarea şi acumularea lor in frunze. Potasiul diminuiază transpiraţia plantelor, mareste rezistenta la frig şi boli.
Carenta in potasiu se traduce prin cloroze la nivelul zonei periferice a limbului foliar
Magneziul intra in componenţa clorofilei si participă la sinteza proteinelor şi a glucidelor . Carenţa sa duce la apariţia clorozelor sub aspectul unor benzi intre nervurile limbului foliar, iar marginile acestuia se rasfrang in sus (R. XAN, 2001).
Sulful intensifică culoarea verde a frunzelor chiar si in sezonul de iarna, mareşte rezistenţa la frig si diminueaza evoluţia anumitor boli. (H. PRUN, 1981).
Dacă reacţia solului depăşeşte limita de adaptabilitate a speciilor din amestec atunci trebuie aplicate şi amendamente. Deşi pe atfel de soluri de obicei se aduce un strat de sol din altă parte sau se aplică doze maxime de mraniţă, totuşi e bine dacă pH-ul este puternic acid să se aplice 5-6 tone amendamente calcaroase foarte fin măcinate, iar în cazul solurilor sărăturate (cazuri foarte rare, eventual pe un gazon de agrement) să se aplice 8-10 tone fosfogips la hectar.

TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE SI INTREŢINERE A GAZONULUI

Se ştie că un gazon estetic, de bună calitate nu este o sarcină uşor de indeplinit. Fiecare etapă trebuie executată cu mare acurateţe, incepand cu alegerea terenului, continuand cu pregatirea lui, semănatul, fertilizarea, combaterea bolilor, buruienilor, a daunatorilor, irigarea şi terminand cu operaţia esentială de intretinere.

Alegerea şi pregatirea terenului

Un gazon trebuie înfiinţat acolo unde se doreşte instalarea lui. Deci, nu se poate alege un teren corespunzător pentru gazon.
Alegerea terenului este adeseori limitată de exemplu la spaţiul ramas disponibil din construirea unei locuinţe terenul ramas disponibil poate fi neuniform şi nefertil. Un parc public sau un teren de sport se realizeaza acolo unde exista teren disponibil şi nici intr-un caz acolo unde exista teren fertil şi uniform. Din aceasta perspectiva terenul ca atare poate fi impropriu instalat gazonului, şi atunci se pune problema grosimii stratului de sol unde se vor dezvolta rădăcinile plantelor.
In urma experienţelor executate in Franţa de C. CHEVALLIER şi colaboratorii (1997)au demonstrat că un gazon care dispune de 30 de cm de substrat va avea un aspect mult mai activ decat a unui care are doar l5 cm la dispoziţie. Acest lucru este legat şi de faptul că, cu cât stratul de sol este mai subţire, cu atât cantitatea de apă disponibilă plantelor este mai mică. în astfel de cazuri, irigării îi revine un rol esenţial.

Principalele etape în înfiinţarea unui gazon sunt:
- stabilirea exactă a locului unde trebuie amplasat gazonul,
- distrugerea vegetaţiei existente;
- curăţirea terenului;
- nivelarea;
- executarea lucrărilor de drenaj acolo unde este cazul;
- fertilizarea de bază şi eventual aplicarea amendamentelor;
- pregătirea terenului;
- pregătirea patului germinativ
- semănatul;
- lucrări de întreţinere din prima fază. (Al MOISUC si col., 2001).
Stabilirea locului de amplasare a gazonului este de multe ori opţiunea proprietarului, a edilului, a arhitectului.
Distrugerea vegetatiei existente este o prima lucrare de a carei reusita depinde in evoluţia ulterioara a gazonului.Vegetaţia care a existat inainte (iarbă, buruieni,pârloaga, tufăriş, etc) trebuie distrunsă in totalitate.

Buruienile anuale dicotiledonate pot fi combatute si dupa instalarea gazonului, insă aceasta operaţiune este practic imposibilă pentru buruienile monocotiledonate şi speciile care se răspândesc si prin rizomi.
P.H. DERNOEDEN si A.S. NASH (1982) sunt de parere ca, inainte de a se instala gazonului, este de dorit efectuarea unei erbicidari totale, cu produse pe baza de Gramoxone 5-7 1/ha.
Vegetatia lemnoasa (arbori,arbuşti) valoroasa trebuie folosita.Instalarea gazonului şi a intregului amplasament trebuie realizat astfel incat sa fie pusă in valoare.
Curăţarea terenului se referă la indepartarea resturilor de construcţie, a resturilor vegetale a pietrelor sau ale altor materiale dure care pot distruge utilajele de intreţinere si împedica intreţinerea corespunzătoare a gazonului
Nivelarea este necesară pentru ca un gazon sa fie neted, estetic şi pentru a se putea fi bine întreţinut.
Pentru nivelare se folosesc o serie de utilaje şi echipamente de diferite capacităţi in funcţie de mărimea terenului ce urmează a fi nivelat şi gradul de denivelare. Se pot folosi următoarele echipamente:
- scraperul cu cutie Niveleaza pamantul,adună deşeurile sau afânarea pământului.
- graderul nivelează pământul în vederea pregătirii, rapid şi cu acurateţe. Lama poate fi poziţonată hidraulic în orice direcţie. Graderului i se poate ataşa un echipament laser pentru nivelarea de precizie ;
- grebla . Ridicaturile de pământ sunt greblate iar pietrele şi gunoaiele sunt adunate.Niveleaza suprafetele denivelate şi acoperă gropile.
Pentru un gazon de lângă casă de zeci de mp aceste lucrări se execută în general manual sau cu ajutorul utilajelor de grădinărie.
- excesul de umiditate se previne prin executarea de drenuri. Apa nu are voie sa stagneze pe gazon. Executarea de canale deschise, care eventual poate fi aplicată la un gazon de agrement, este foarte puţin utilizată şi numai acolo unde pe lângă gazon, tot ca element de ornament sau agrement este şi un lac.
Adâncimea la care se instalează drenurile este de:

- 0,8-0,9 m în cazul solurilor puţin permeabile;
- 0,9-1,0 m în cazul solurilor foarte puţin permeabile;
-1,2-1,25 m în cazul solurilor profunde.

Distanţa dintre drenuri este diferită,in funcţie de sol.
O problemă foarte importantă este cea a eliminării apei scurse de pe taluzuri cum ar fi cele de la marginea şoselelor (autostrăzilor). La baza taluzurilor se adună apa provenită de pe acestea cât şi cea scursă de pe şosea
Cantitatea de apă este cu atât mai mare cu cât:
- debitul precipitaţiilor este mai mare;
- infiltraţia în taluz este mai redusă;
- suprafaţa taluzului şi a şoselei este mai mare.
întrucât în astfel de cazuri trebuie evacuată o cantitate mare sau e mare de apă în timp scurt cele mai indicate sunt canalele deschise.
Dar în alte situaţii, cum ar fi un taluz la marginea unui teren de sport sau agrement când canalul deschis provoacă disconfort este obligatorie instalarea de drenuri subterane.

joi, 22 aprilie 2010

TIPURI DE GAZON



Multipla utilizare a ierbii pentru gazon face să existe mari diferenţe, pretenţiile pe care oamenii le au faţă de speciile componente duce ca tipurile de gazon să fie multiple.
Agrement sau ornament, jocuri sportive foarte diferite, intrebuinţări multiple fac ca să existe variate cerinţe faţă de iarbă şi implicit variate specii şi soiuri cât şi diverse tehnologii de înfiinţare şi întreţinere.
O primă categorie de întinderi ocupate cu ierburi sunt pajiştile care sunt de fapt, strămoşii gazonului şi care se întreţin uşor, cu o coasă la sfărşitul primăverii şi alta la începutul toamnei. Pe pajişti există specii de graminee ca: Lolium perene, Festuca sp., Poa sp., etc. cât şi o serie de flori, in general mărunte (Bellis perenis, o serie de liliacee, etc).
Peluzele sunt o altă etapă în evoluţia gazonului. Ele sunt frecvent răspândite şi în general alcătuite din plante rustice rezistente la călcat şi care nu sunt pretenţioase la expoziţie. În principal în alcătuirea lor intră reprezentanţi a trei genuri de graminee şi anume:

--Festuca -produce un covor vegetal fin, cu perenitate bună, rezistenţă medie la călcare;
are o durată relativ mare de viaţă. Prezintă o mare varietate de specii cu o mare homeostazie genetică.

- Poa - plantă perenă care dă un covor vegetal rezistent la călcare ,un aspect mai grosier, se instalează mai incet şi are un număr impresionant de specii.

- Lolium – plantă perena cu o instalare şi o creştere rapidă, rezistenţă relativ bună la călcare, dă un covor destul de fin, dar are o perenitate mai scăzută. Din soiurile acestei specii se pot face foarte multe combinaţii. Aceste peluze sunt optime pentru activităţi pe teritorii mai mari în aer liber şi au avantajul că sunt relativ uşor de întreţinut. Prezintă dezavantajul perenităţii mai reduse.

Când speciile şi soiurile sunt ameliorate şi peluza este de cea mai bună calitate avem de a face cu gazonul.
Exista mai multe tipuri de gazon. Alegerea speciilor şi soiurilor, pentru tipul de gazon pe care urmărim să-l obţinem trebuie să se facă şi în funcţie de sol (structură, textură. pH, fertilitate), expoziţie (caracteristicile sunt diferite pentru expoziţia nordică faţă de cea sudică), posibilitate de întreţinere.
Alegerea speciilor de graminee care compun gazonul se realizeaza in functie de destinaţia dorită: ornament, agrement, sport sau special.

Gazonul ornamental este destinat amenajării parcurilor şi grădinilor, calitatea esenţială a acestuia este legată de aspectul dat de densitatea covorului vegetal, al fineţii şi culorii foliajului. Acest gazon este special făcut pentru „plăcerea ochiului" nefiind corespunzător unui trafic intens.

www.projardin.ro/gazon.htm





Gazonul de agrement este destinat gradinilor de amatori si parcurilor publice, mai putin circulate, aspectul ramane o calitate importanta dar nu determinanta. Întrucat apar şi alte exigente cauzate de dorinţa proprietarului. Pentru acest tip de gazon de mare importanţă este alegerea unor soiuri la care predominanta sa fie culoarea foliajului, in timp ce fineţea frunzelor ocupă un loc secundar, deoarece conteaza impresia optica pe care o creaza.
J. BROKES (1992) este de părere că în cazul acestui tip de gazon instalarea si menţinerea trebuie sa se faca relativ comod, pentru că mediul nu poate fi modificat profund, iar covorul vegetal trebuie sa corespunda solului, să suporte un trafic lejer şi să fie adaptat metodelor de intreţinere mai puţin pretenţioase.



Gazonul pentru spaţii verzi publice. Acesta situat în spaţiul public suportă un trafic destul de intens. Circulaţia este foarte intensă primăvara când încălzirea vremii determina plimbarile oamenilor in aer liber. Vara, aceasta scade pentru că lumea vine cu şezlonguri pentru a sta la soare, iar toamna sunt din nou dese plimbările. în general încălţămintea cu care se calcă acest gazon este uşoară rar apărând şi tocuri cui.


Gazonul de sport este destinat suprafeţelor pe care se desfăşoară diferite activităţi sportive. Cum există foarte diferite sporturi (tenis. fotbal, rugbi, hochei, curse hipice, golf), există evident, şi o mare varietate de gazoane. Acestea trebuie să fie rezistente la trafic intens şi foarte intens, de scurtă durată, urmat de perioadele de refacere, funcţie de ritmul de jocuri.
Excesul de urmiditate, gerul si umbra accentueaza si accelereaza degradarea gazonului. Covorul vegetal trebuie sa fie adaptat tipului de sport pe care-l suporta, intrucat fotbalul, rugbyul, hocheiul sau cursele hipice necesita tipuri de gazon extrem de diverse (J DUJARDIN. J).




www.fcslovanliberec.cz/img/stadion/stadion-1-big.jpg

Pentru acest gazon este important ca frunzele sa aibă un foliaj mediu spre grosier iar in ce priveşte culoarea aceasta poate avea orice nuanţă, se practica de asemenea semănatul in benzi alternative cu nuanţe diferite de culoare (terenurile de fotbal).

Gazonul de fixare sau de taluz. Deşi poartă numele de gazon acestea sunt de fapt, înierbări în alcătuirea amestecurilor intră şi forme mai rustice şi uneori şi leguminoase. Astfel de amestecuri sunt folosite pentru borduri, taluzul autostrăzilor sau uneori chiar pe pistele de schi. Intreţinerea este limitată şi necesită ori o mecanizare costisitoare (taluzul autostrăzilor), ori o întreţinere manuală şi mai costisitoare. (Al. MOISUC si colaboratorii, 2001).
G. ARNAL (1981) aprecia ca gazonul de fixare are ca principal scop asigurarea unei acoperiri stabile si de lungă durată a porţiunilor de teren supuse eroziunii. Acest tip de gazon se instalează pe marginile autostrazilor, a taluzurilor diverselor canale sau a căilor ferate.

Gazoanele speciale . Astfel de gazoane sunt: gazonul pentru terenuri umbrite, gazonul pentru terenuri sărăturate, gazonul de protecţie împotriva eroziunii eoliene cât şi amestecurile pentru spaţiile floristice ornamentale.
Gazonul pentru zone umbrite are in vedere asigurarea unui covor vegetal de bună calitate in areale unde vegetaţia lemnoasă proiectează umbra o periodă mare de timp (ANNETTH HUBER, H. SCHUTZ, 1997).



vineri, 9 aprilie 2010

ISTORICUL, IMPORTANŢA ŞI ROLUL GAZONULUI


                      Unul din principalele ecosisteme ale lumii îl reprezintă pajiştea. Frumuseţea acesteia şi posibilitatea unei perspective deschise spre orizont, de asemenea şi dorinţa de confort face ca omul să dorească să aibă în jurul lui un covor vegetal. Această dorinţă, a omului, este determinată şi de gradul de civilizaţie, nivelul de cultură al poporului respectiv şi se află, evident, sub certa influenţă a condiţiilor de mediu, condiţii care în interacţiune cu zestrea genetică determină de fapt treapta de civilizaţie a fiecărei comunităţi.
O pajişte, un gazon, îi conferă omului sentimentul de dominanţă. Putând vedea tot ce este în jur, omul se simte stăpân sau cel puţin se simte în siguranţă, putând recepta toate mişcările de la distanţă.
Inca din antichitate au existat preocuparea de a constitui privelişti ce să-l transpună pe om intr-o anumita stare de spirit. Grădinile lumii antice se compuneau din grădini de zarzavaturi, de arbuşti ornamentali, arbori falnici care atrăgeau privirea, sau plante medicinale şi aromatice pline de miresme plăcute omului.
O serie de teoreticieni ai acelor epoci recomandau ca Evul Mediu să se realizeze in funcţie de senzaţiile, emotiile si sentimentele care se urmaresc a se trezi in vizitatori.
In Evul Mediu deja, începe să se pună altfel problema. Construirea cetaţilor de apărare face ca spaţiul îngust din interiorul acestora să nu fie suficient pentru întinderi ierboase sau parcuri. Ele existau în afara spaţiului închs al cetăţii unde aveau o mare întindere. Cetăţile, situate în şes sau colinare, aveau în jur pajişti întinse asigurând un larg câmp vizual şi rol de a preântâmpina eventualele atacuri prin surprindere. Ca replică la ţinutul limitat al cetăţilor, omul a dorit să evadeze în aer liber şi au apărut astfel terenurile de recreere şi serbări câmpeneşti în care covorul vegetal juca un rol esenţial.
Peluzele din Evul Mediu erau, după spusele Contelui Decameron şi din scrierile facute de G. de Lorris si J. de Meun in Romanul trandafirului, o imitaţie a pajiştilor naturale alcatuite din plante si flori salbatice. Gradinile erau divizate in parcele cultivate cu flori si legume, cu plante aromatice şi medicinale, cu arbori sau arbuşti fructiferi şi de alei cu iarba. Grădinile mânăstirilor aveau, adesea, o arhitectura geometrică în care gazonul ocupa un spaţiu important.
Mai târziu, arhitecţii gradinilor civilizaţiei apusene (franceze, germane, engleze) aveau ca element esenţial gazonul pentru a compune peisajele pe care le admiram si in zilele noastre. Schonbrun-ul austriac sau Versailles-ul francez nu ar avea farmec fără acestea. Aleile largi erau mărginite de flori în apropierea castelelor, mai departe de arbori de diferte iesenţe, iar între acestea erau imense spaţii cu gazon.

http://www.aroundtheworld.wildwalk.ro/Austria/Viena/picture092.htm



In gradinile palatului Schonbrun, Viena
http://www.aroundtheworld.wildwalk.ro/Austria/Viena/picture093.htm





Au fost amenajate pajisti si porţiuni de plante mărunte, care duceau la pădurile din jurul domeniului. Intreaga suprafaţă era intersectata de o reţea perfect calculată de alei, marginite cu arbori si tufişuri, infrumuseţate de fântani, pavilioane si grupuri statuare. Versailles şi minunatele sale gradini au devenit un simbol şi o normă de respectat si imitat pentru toti conducatorii ambiţioşi, care s-au grabit să construiască gradini similare in zeci de regate şi principate din intreaga Europă.




www.weblo.com/.../Versailles/2895113/

Un rol esenţial în acea perioadă l-au jucat mănăstirile cu mari grădini şi parcuri şi implicit cu mari suprafeţe cu iarbă (gazon), care făceau parte din sistemul arhitectural geometric al respectivelor aşezări mănăstireşti.
In acea perioadă gazonul a devenit o necesitate, deoarece jocurile, turnirurile aveau nevoie de un suport solid, constituit din iarbă care asigură pe lângă posibilitatea desfăşurării acestora şi o perfectă vizibilitate. Apar astfel în apropierea marilor aglomerări urbane ale epocii, vaste spaţii cu gazon, sumar amenajate unde se puteau desfăşura bâlciuri, târguri, jocuri sau turniruri.
În aceasta perioda nu existau culturi semincere iar rezerva de seminţe din sol şi seminţele aduse de vânturi sau animale erau cele care stabileau vegetaţia (Reiley şi Shy, 1989).
Agricultura facea mari progrese, se cunoştea deja că solul trebuie prelucrat,se ştia şi cum trebuia prelucrat . Bineinţeles ca pe un sol prelucrat superficial, este la alegerea naturii modul de alcătuire a vegetaţiei erbacee, pornind de la seminţele si rizomii din sol, cât şi de la seminţele aduse de vânt sau animale din alte regiuni (H. REILEY, 1983).
În acea perioadă apăruseră deja o serie de amestecuri (sub diverse denumiri) care erau destinate însămânţării solurilor ce se doreau fâneţe. Nici nu poate fi vorba de o anume puritate a seminţelor. Recoltatul facându-se în preajma înfloritului speciei dominante, într-un astfel de sistem erau favorizate speciile precoce şi foarte precoce. Este clar câ în astfel de cazuri domina coada vulpii (Alopecurus pratensis), ovăsciorul {Arrhenanterum elatius), golomăţul (Dactylis glomerata) evident însoţite de cantităţi mari de seminţe dc buruieni în special cele efemere şi precoce.
Gazonul astfel constituit era de o calitate mediocră şi trebuia sa treaca mai mulţi ani pentru a se constitui o floră interesantă.
O interesantă evoluţie a covorului vegetal s-a petrecut în aşezările rurale, unde în faţa casei pe străzile largi se instala un gazon foarte bun. În jurul bisericii erau spaţii foarte mari cu un gazon de invidiat.

În secolul XIX lumea simte nevoia unor oaze de verdeaţă, şi acestea se realizează având ca element constitutiv gazonul.
Gazonul începe să fie asociat cu noţiunea de curăţenie. Un gazon frumos şi bine întreţinut dă o tentă de civilizaţie. (Al MOISUC şi colaboratorii 2001).
Valoarea estetica a gazonului este, de asemenea importanta, constituindu-se ca decor ieal pentru detaliile peisajului.
Ornament, agrement, joc, sport, reconstituirea vegetaţiei, adaptarea la medii favorabile etc, exigenţele sunt numeroase si, adesea contradictorii, gazonul care s-a utilizat in aproape toate ţările urmează a fi specializat in funcţie de modul de utilizare şi de mediului ambiant.
Odata cu trecerea timpului, pretenţiile au crescut iar gazonul a devenit un lux ieftin al vieţii moderne. De cateva decenii, suprafeţele acoperite cu gazon au crescut considerabil ca pajiştile care faceau farmecul satelor noastre.

http://amenajarigradina.incasa.ro/Amenajarea_si_ingrijirea_gazonului_3087_794_1.html





In ultimul timp suprafeţele ocupate cu gazon au crescut foarte mult. O casă înconjurată de un gazon are aspect incomparabil mult mai estetică faţă de un teren bătătorit sau bălării.
Gazonul oferă o valoare estetică inconfundabilă, cu un colorit diferit funcţie de speciile şi soiurile introduse. Are un rol enorm in purificarea aerului chiar la nivelul solului unde si poluarea este maxima.

Gazonul a devenit un element esenţial şi de neânlocuit pentru agrement şi sport. Să nu uităm că multe sporturi în aer liber se fac pe gazon. Pe astfel de terenuri gazonul nu are numai rol estetic ci şi de siguranţă, deoarece duritatea acestuia este incomparabil mai mică decât a terenului uscat când se produc căderi accidentale, gazonul atenuează impactul cu solul, asigurând o foarte bună protecţie, prin amortizarea considerabilă a şocului.