BOLILE ŞI DĂUNĂTORII GAZONULUI

Aspectul covorului vegetal este influenţat nu doar de factorii abiotici (clima, sol, verigi inologice) ci şi cei de natură biotică (patogeni, entomofauna).

Gazonul ornamental, tuns scurt, fără buruieni sau pete inestetice cauzate de boli, este inima grădinii.

Un program complet de întreţinere include tunsul şi fertilizarea gazonului, monitorizarea patogenilor şi dăunătorilor şi utilizarea adecvată a pesticidelor.

Bolile şi dăunătorii se pot regăsi pe suprafeţele înierbate atunci când verigile tehnologice sunt incorect dirijate.

Bolile gazonului pot fi definite ca deviaţii ale structurii normale si proceselor fiziologice din plantă, cauzate de acţiunea directă a patogenilor. Ele prezintă importanţă din două motive: în primul rând valoarea estetică a gazonului poate fi depreciată din cauza atacului patogenilor., în al doilea rând bolile pot afecta calitatea covorului vegetal atunci când este utilizat pentru golf, caz în care suprafaţa înierbată şi mingea interacţionează strâns.

Factorii care cauzează dezvoltarea bolilor sunt complecşi, iar efectele devastatoare asupra calităţii estetice sau structurale a gazonului nu sunt de neglijat. Se impun si masuri de prevenire si combatere adecvată deoarece in urma atacului unui agent patogen sau daunator se ajunge la vatamari, leziuni si în cazuri extreme la distrugerea gazonului. Datorita caracterului peren al plantelor, parazitismul se poate instala foarte devreme, ori chiar de la seminţe, si ca o regula generală se observă o creştere a atacului în decursul lor în special la patogenii de sol. Evoluţia unei boli mai este facilitată şi de densitatea mare a plantelor, fapt ce antreneaza o ventilare deficitară si umiditate ridicată în partea inferioară ale covorului vegetal (R GOSS si col., 1996).

Intensitatea unei boli se deduce dupa culoarea şi aspectul general al peluzei şi dupa procentul de suprafaţă acoperită cu pete, pustule sau plăgi.

La constituirea gazonului se va ţine cont de comportarea speciilor faţă de atacul agenţilor patogeni, calităţile unor specii pot compensa deficienţele altora.Trebuie sa se ţina cont ca alături de specii sensibile la boli să se regăsească în compensare specii tolerante sau rezistente pentru a incetinii răspândirea bolii. Cauzele pentru care apar boli la gazon sunt cele legate de mediul ambiant dar şi de acţiunile mecanice la care este supus gazornul. Aceste acţiuni sunt legate de frecvenţa traficului, densitatea plantelor, calitatea luminii, vântul, temperatura, apa, poluanţii chimici, carenţele minerale, structura şi umiditatea solului.

Plantele fertilizate echilibrate si ferite de exces climatic au o mai buna rezistenţă. Lipsa potasiului şi a fosforului accentuează riscul îmbolnăvirii.

Atacuri semnificative se pot produce în sezonul estival când se reunesc următoarele condiţii: irigare insuficientă, substrat nisipos sau turbos, aport excesiv de azot; tăieri scurte dar puţin frecvente.. In cazul gazonului, ca boli sunt cunoscute virozele produse de virusuri, bacteriozele produse de bacterii şi micozele, induse de ciuperci.

Virusurile fitopatogene sunt sisteme acelulare, alcatuite dintr-un acid nucleic care pot oduce boli la plante numite viroze (Gh. POPESCU, 1993). Ele sunt transmise de insecte, sarieni, nematozi seva si mai rar prin polen sau seminţe. Simptomele virotice se prezintă sub diferite forme in funcţie de planta atacată, iar daca se asociaza cu alte virusuri cauzează sodificari complexe de mozaic, cloroze, striuri, benzi clorotice, necroze, ingalbeniri sau pigmentări.

Bacteriile fitopatogene sunt microorganisme unicelulare de forma bacilară ce maltratează plantele prin răni sau deschideri naturale sau sunt inoculate de vectori.

SCHMIDT DOROTHEA (1995) semnalează ca transmiterea bacteriilor se face prin apa de ploaie sau de irigare, resturi vegetale contaminate, seminţe, lama aparatului de taiere etc

Simptomele provocate de bacterii sunt putregaiurile, petele necrotice cloroze, ofiliri, metaplazii sau tumori.

Ciupercile fitopatogene sunt plante inferioare lipsite de clorofilă care cauzează boli la plante cunoscute sub numele de micoze (Gh. POPESCU, 1993) Ele pot afecta atat organele aeriene cât şi cele subterane ale plantelor .Cele mai frecvente simptome micotice sunt: pătările, putregaiurile, tumorile, ingalbenirile, ofilirile şi deformarile de organe;

Ciupercile favorizate in dezvoltarea lor in special de atmosfera umedă, insa unele dintre ele işi continuă evoluţia şi pe timp secetos (speciile care produc fainari).

GAIL SCHUMANN (1998) arata faptul că transmiterea ciupercilor in vegetaţie este dată de spori a caror morfologie este variată, in functie de specie; diseminarea lor se lizeaza prin apa, vânt, insecte, seminţe, tehnici culturale (coasa).

BEATE SCHAFER (1985) apreciază că dintre verigile tehnologice impactul cel mai mare asupra evoluţiei unei boli il are taierea plantelor. Lama aparatului de tăiere vehiculează scleroţi si miceliile ciupercilor in special atunci cand iarba este umeda si patogenii în fază de inmulţire.

Dăunătorii gazonului

Organismele animale dăunatoare gazonului se pot regasi pe suprafeţele înierbate fie cocomitent cu bolile, independent de acestea sau ca rezultat al acţiunii lor. Nematodele în majoritatea cazurilor se dezvoltă în strânsă legătură cu sistemul radicular al gramineelor. Acţiunea lor poate fi confundată cu cea cauzată de agenţii patogeni sau ca o consecinţă a factorilor edafici defavorabili. Daunele pe care le produc se concretizează în îngălbcniri ale plantelor, brunificări la marginea limbului foliar, micşorări ale taliei plantelor

Sistemul radicular prezintă chişti care asigură multiplicarea nematodelor şi supravieţuirea timp de mai mulţi ani.

Distribuţia, frecvenţa si intensitatea de atac a dăunatorilor gazonului depind de larimea populaţiei, condiţiile geografice, climatice şi de practicile culturale folosite la întreţinerea gazonului. O strategie eficientă de prevenire şi combatere a daunătorilor depinde de alegerea interacţiunii dintre toţi aceşti factori. Ca metode de luptă împotriva acestora se recomandă o analiză valabilă a solului întrucât tratamentele pot fi adesea costisitoare. Deoarece dezvoltarea are loc în vetre se pot face şi aplicări de substanţe chimice matocide după scarificare sub formă granulată.

Combaterea buruienilor

Una dintre cele mai importante operaţiuni este combaterea buruienilor.Datorită seminţelor de buruieni instalarea este peste tot ,acestea pot apărea orcând afectând aspectul gazonului Există două categorii de buruieni, dicotiledonate şi monocotiledonate. Acestea pot fi combătute mecanic şi chimic.
Combaterea mecanică este de două feluri: plivit şi cosit. Plivitul constă în îndepărtarea manuală a fiecărei buruieni. Se poate realiza prin smulgere. Cositul (respectiv tunderea) ajută în foarte mare măsură la combaterea buruienilor întrucât acestea nu sunt lăsate nici să formeze seminţe, nici să depună substanţe de rezervă, ca atare se epuizează şi dispar. Cosirile repetate şi plivitul elimină din primul an Settaria care odată cu instalarea unui gazon nu mai găseşte condiţii de încolţir şi graminneele perene care se înmulţesc şi prin seminţe şi prin organe subterane (cum este cazul lui Sorghum halepense).
Cu cat instalarea gazonului s-a facut mai rapid, cu atât există şanse mai puţine pentru instalarea speciilor nedorite.
Dicotiledonatele se combat foarte uşor prin erbicidare.A. MOISUC si col. (2001) recomandă ca in cazul in care in al doilea an după semanat mai apar specii dicotiledonate erbicidarea să se efectueze în prima jumatate a lunii aprilie.

Aerarea si scarificarea

Aerarea si scarificarea sunt practici culturale importante chiar daca nu se executa cu frecvenţă ca tunsul, irigarea sau fertilizarea.

PEACOCK (1998) aprecia ca traficul intens cauzează in timp fenomenul de aerare a solului care afecteaza intr-o prima faza primii 6-7 cm de sol, iar daca nu se intervine pentru inlăturarea acestui fenomen, compactarea poate ajunge pana la 20 de cm. J. TURGEON (1991) afirmă ca fenomenul de compactare a solului nu este cauzat doar de trecerile pietonale sau cele ale utilajelor de intreţinere, ci si de textura foarte fina şi tasarea naturală apărută după irigare si ploaie. Ea are ca efect reducerea circulaţiei apei si aerului

Scarificarea presupune executarea de incizii, pe o adancime de 10 cm, dar fară a întoarce porţiuni din sol, in scopul unei mai bune penetrari a apei si a ingrăşămintelor.

P. SCHRIMPF (1999) recomandă acest procedeu pentru a revitaliza gazonul amplasat pe terenuri compacte şi grele intrucât radacinile plantelor au nevoie de oxigen pentru a putea avea un covor vegetal reuşit.

E. MARROTTE (2002) apreciază că epoca şi frecvenţa de executare depind de starea gazonului. Trebuie aleasa o perioada in care vegetaţia este activa dar nu se va efectua dacă timpul este foarte calduros deoarece apare riscul uscării gazonului si a instalării buruienilor.

Scarificatoarele au o adancime activă de lucru de 10-20 cm, iar distanţa dintre ele active este de 15 cm, şi trebuie precizat că ele nu reduc starea de compactare. Aerarea si scarificarea au rolul de a menţine gazonul in stare bună.

LUCRARI DE INTRETINERE A GAZONULU

Pentru un gazon frumos, verde tot timpul anului este necesar să se facă o serie de lucrări. Unele se fac imediat după semănat, altele se fac anual, iar altele se repetă de mai multe ori pe an.
Imediat după semănat, se face o tăvălugire care stă la baza unei răsăriri uniforme. Durata de la semănat la răsărit este diferită funcţie de specie şi temperatură.
Lucrarile specifice întreţinerii gazonului sunt; tuns (taiere sau cosire), irigare, fertilizare, aerare, scarificare, combaterea buruienilor, bolilor şi daunatorilor (E. ERVIN, B. FRESENBURG, J. DUNN, 2000).

1.Tunsul gazonului
Tunsul gazonului este una dintre cele mai importante si frecvente operatiuni de intreţinere, de executarea sa corespunzatoare fund direct influentate si celelalte veri (W. POUND, J. STREET, 1993)
T. BICKFORD (1996), apreciaza ca tunsul gazonului se face in general din anumite motive, cel mai important fiind acela ca prin taiere se imbunatateste aspectul estetic covorului vegetal iar cel de-al doilea este acela de a asigura spatii adecvate de recreere şi pentru sport.
Taierea plantelor la inaltimea si cu frecventa adecvata este o componenta majoră a schemei tehnologice de intreţinere care favorizeaza creşterea si dezvoltarea planteler implicit genereaza un gazon atractiv, de calitate (B. SPANGENBERG, 1999).
Totalitatea frunzelor alcatuiesc coronamentul gazonului si dupa cum afirma LORI HESLER si G. YUEN (1995), inalţimea de taiere modifica structura acestuia. Cu înăltimea coronamentului este mai mare, cu atat circulatia aerului de la suprafata solului e mai ingreunată. O densitate mare a coronamentului (numarul total de frunze dintr-un anui spaţiu) limiteaza circulaţia aerului şi favorizeaza apariţia microclimatului specific bolilor.
A. TENAILLON, (1997) recomandă ca dupa ce plantele au atins 10 cm in inaltime efectueze prima taiere numita si taiere de uniformizare. Aceasta operatiune trebuie facută pentru a se impiedica instalarea şi dezvoltarea buruienilor. In funcţie de tipul maşinii de tuns inalţimea de taiere se reglează in asa fel incat sa ravaseasca plantele. Resturile care provin in urma taierii se vor indeparta de pe teren.
C. PEACOCK (1998) a remarcat faptul ca înalţimea de taiere difera atat intre specii şi varietal cat si tipul de utilizare a gazonului. Pentru a preveni efectele nedorite ca urmare a unei taieri neadecvate se va indeparta mai mult de 40% din suprafafa foliara a plantelor.
B. MUGAAS (1998) remarca faptul ca in primavara, creşterea este mai rapidă iar inaltimea de taiere poate fi mai mica, fara a scalpa insa gazonul. Din perioadele extrem de călduroase din vara este recomandat a se taia mai înalt deoarece gazonul tuns scurt suportă cu dificultate lipsa apei. In toamnă taierea trebuie facută la înălţime care sa permită refacerea plantelor si acumularea de substanţe glucidice de rezervă păna la apariţia temperaturile scazute şi a zapezii.
Se va evită taierea gazonului imediat dupa irigare, ploaie sau dimineaţa pe rouă ,materialul vegetal umezit se aglomereaza la organele active ale aparatului de tuns şi împiedică taierea uniformă a plantelor. Nu se recomandă nici taierea in perioada de insolatie pentru a evita uscarea rapidă a plantelor proaspat taiate.
Direcţia de taiere este bine să se schimbe periodic; pentru terenurile de fotbal , aceasta este o practica frecventa pentru imbunătăţirea aspectului estetic.


2.Irigarea gazonului

Gazonul, ca orice organism viu are nevoie de apa. Aceasta asigura dizolvarea elementelor nutritive din sol si vehicularea lor in plante, are rol.de reglator termic, prin anularea transpiraţiei, (H.E. REILEY, CARROL SHRY jr., 1983). E. ERVIN şi col. (2001) apreciaza că irigarea gazonului urmareşte asigurarea unui supliment de apa, in condiţii de stres hidric. Este o operaţie indispensabilă pentru buna reuşită a unui gazon.
Practic noi trebuie să asigurăm apa tot timpul sezonului astfel încât gazonul să nu sufere din lipsa apei, dar nici ca aceasta să fie în cantitate prea mare. Problemele care se pun în privinţa irigării sunt legate de frecvenţa irigării, norma de irigare, calitatea apei şi sistemul de irigare şi asigurarea unei irigări cât mai uniforme. Frecvenţa irigării depinde de condiţiile de climă. Aportul de apă 1a fiecare irigare trebuie să fie suficient pentru a asigura o umectare la o adancime optimă pentru ca sistemul radicular sa se dezvolte normal.
Un exces de apă duce la o aerare necorespunzătoare a solului, creează condiţii improprii speciilor semănate şi determină apariţia bolilor nedorite devenind inestetic (Cyperaceae, Juncaceae).
De aceea, nu se poate stabilii o anume frecvenţă a irigării sau o cantitate de irigare, practic aceasta depinde de sol, temperatură, precipitaţiile înălţimea de tundere şi frecvenţa de tundere.

3.Fertilizarea

Este una din cele mai importante operaţii pentru întreţinerea unui gazon. Fertilizarea de bază nu ajunge. Ţinând cont de calitatea desimea plantelor, nevoia de un gazon cu un aspect frumos şi sanătos, fertilizarea devine necesară. Mai trebuie să adăugăm faptul parte din substanţele nutritive sunt scoase de pe teren odată cu tunsul, ceea ce face ca, cu fiecare cosit, parte din elementele nutritive să fie eliminate din circuit.
Fertilizarea are ca atare drept scop susţinerea nevoilor în elemente nutritive ale ierburilor gazonului.
Cum gazonul este alcătuit din amestecuri, fiecare specie poate avea o reacţie diferită la dozele folosite. O anumită doză poate avantaja o specie ceea ce duce în final la eliminarea speciei defavorizate din covorul vegetal Aceasta impune o şi mai mare atenţie la fertilizare. Ca atare pentru fertilizarea corespunzătoare a unui gazon sunt necesare cunoştinţe in domeniul acesta.
Ierburile de gazon fiind graminee, nevoia lor de elemente nutritive este identică cu a tuturor gramineelor în cultură intensivă. Deci plantele au nevoie de azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf şi microelemente.
Azotul este „elementul motor al gazonului" (Ayer 1972). Prezenţa azotului în cantitate suficientă face ca să fie stimulată creşterea, plantele să fie sănătoase şi viguroase iar culoarea, verde „sănătos". In lipsa azotului frunzele îngălbenesc, la început cele mai bătrâne şi apoi şi cele tinere, este stânjenită lăstărirea şi creşterea rădăcinilor. Iar excesul de azot, respectiv o "intoxicare cu azot" are drept consecinţă reducerea vigorii plantelor, a rezistenţei la stres (boli, secetă, ger) şi o modificare a culorii în sensul închiderii la culoare a frunzelor.
Fosforul, prezent în ţesuturile tinere şi seminţe este necesar plantei în primele stadii de dezvoltare, prezenţa lui favorizând dezvoltarea rădăcinilor. Lipsa fosforului produce o tendinţă de răsucire a frunzelor şi o închidere a culorii lor inclusiv formarea de pigmenţi în ţesuturile foliare.
Potasiul are rol în asimilaţia clorofiliană favorizând sinteza, migrarea şi acumularea glucidelor în frunze. Potasiul măreşte rezistenţa plantelor la boli, ger, secetă şi toleranţa la trafic. Lipsa potasiului se evidenţiază printr-o slabă densitate a covorului vegetal.
Calciul este indispensabil pentru creştere. Lipsa lui determină rcducerea creşterii rădăcinilor şi apariţia de pete necrotice pe frunze.
Magneziul intră în componenţa clorofilei şi favorizează migrarea fosforului. Carenţa lui determină o diminuare a culoii verzi a frunzelor. Carenţa magneziului poate apărea în cazul unui exces de potasiu şi invers.
Sulful este element component al câtorva proteine. Prezenţa lui ridică rezistenţa la ger diminuează atacul unor boli.
Microelementele (Fe, Zn, Co, Mn, B, Mo) au un rol important în metabolism. Carenţele primare sunt rare în sol. Dar carenţa poate apărea în cazul unor condiţii defavorabile absorbţiei lor.
În aplicarea îngrăşămintelor două sunt elementele esenţiale şi anume tipul de gazon şi menţinerea echilibrului dintre speciile componente. Astfel o fertilizare prea mare cu azot duce la eliminarea din mestec a speciei Festuca rubra. în astfel de cazuri creşte proporţia gramineelor mai rapace, mai agresive.
Pentru ca un gazon să fie frumos el trebuie să pornească în vegetaţie primăvara devreme. Acest lucru se poate realiza dacă rădăcinile sunt viguroase. Cum rădăcinile cresc toamna, pentru a se asigura această reştere se recomandă aplicarea îngrăşămintelor toamna cu o lună înainte de istalarea iernii (Gaffney, 1998).
Cert este că pentru a porni repede în vegetaţie primăvara, rădăcinile trebuie să aibă la dispoziţie elementele nutritive. De aceea, orice gazon trebuie fertilizat cu azot primăvara cât mai devreme.
Fosforul şi potasiul se recomandă a se aplica toamna, prin împrăştiere uniformă pe covor.
Dar nu este suficientă o singură fertilizare cu azot primăvara, ţinând cont de tunsorile dese, de irigare, fertilizările trebuie făcute de mai mite ori pe an şi anume se recomandă ca tot la 6-7 săptămâm să se realizeze o fertilizare cu azot.
Huli (1994) recomandă, ţinând cont de destinaţia gazonului, să se facă următoarele fertilizări:
- pentru terenul de golf de 4-5 ori pe an;
- pentru peluze ornamentale de 3 ori pe an,
- pentru spaţii verzi publice de 2 ori pe an.

Aplicarea îngrăşămintelor se face manual sau mecanic. Pe suprafeţe mici, gazonul ornamental de lângă casă, se poate face prin împrăştierea cu mâna. Pe suprafeţe mai mari se folosesc diferite utilaje.

Semănatul şi sămanţa gazonului

După pregatirea terenului, un element important îl constituie semanatul.
Gazonul poate fi semanat tot anul cu exceptia perioadelor foarte secetoase sau cu temperaturi negative. Dupa J.B. BEARD (1973) si D. BROCHARD (1980) semanatul trebuie sa se faca in condiţiile climatului atlantic şi mediteranean, primavara, toamna, cand umiditatea şi temperatura sunt optime cresterii ierbii. De aceeaşi parere esle L. TENAILLON (1997) care apreciaza că perioade favorabile inceputul primaverii (mart aprilie) şi sfarşitul verii (septembrie), cand condiţiile de pluviometrie şi insorire pot face peluza sa rasara intr-o saptamana.
Semanate la sfarşitul lunii august sau in septembrie, diferitele amestecuri de seminţe au toate şansele de a germina in bune condiţii şi de a furniza o peluză de calitate, suficient dezvoltată pentru a putea infrunta rigorile iernii (B. BOURGOIN, 1991).
J. TUREGON (1991) recomandă semănatul primavara deoarece rasarirea gazonului se poate incheia inainte de apariţia zilelor caniculare insa dezavantajul semanatului in aceasta perioadă este dat de agresivitatea buruienilor, intra in competiţie cu tinere plante si risca sa compromita o instalare buna a gazonului.
E. ERVIN si col. (2000) sunt de parere ca o peluză semanată în toamna are sanşa de a se instala mai bine datorita faptului ca: solul este inca suficient de cald, majorit; buruienilor sunt mai pujin agresive, nopţile sunt mai reci si umiditatea caracteristica duce la o germinare rapidă si continuă. Singurul dezavantaj este insă acela că instalarea timpurie a ingheţurilor risca să afecteze tinerele plantule, insuficient inrădăcinate pentru a rezista la ger.
Dacă peluza care se seamănă are arbori sau arbuşti se evita semănatul din toamnă pentru că frunzele căzute împiedică o răsărire uniformă a plantelor.
Pentru stabilizarea rapidă şi uniformă a gazonului se poate practica mulcirea. Aceasta constă în împrăştierea unui produs fixator al solului, uiform pe întreaga suprafaţă semănată.
Procedeul îşi găseşte aplicabilitate în zonele expuse eroziunii prin pământ sau apă, în zonele cu soluri mediocre, lipsite de substrat fertil, pe taluzuri sau pe pistele de schi.
Compoziţia chimică a mulciului asigură şi un aport de substanţe organice, acesta putând fi format din fân, paie, fibre de celuloză, emulsie de atex sau alte produse sintetice variabile ca şi compoziţie, funcţie de :caracterul gazonului.
Oricare ar fi compoziţia chimică, mulciul trebuie să asigure un substrat lejer care să permită circulaţia nestingherită aerului, apei, necesare tinerelor plante, care de asemenea trebuie să poată itrăbate cu uşurinţă mulciul.
Un alt sistem de a provoca o instalare rapidă a unui gazon este metoda răspândirii stolonilor.
Această metodă, utilizată în special pentru taluzuri, constă în împrăştierea de stoloni pe un sol în prealabil bine umectat. Pentru încorporarea stolonilor se execută o discuire uşoară urmată de un tăvălugit într-o astfel de situaţie este nevoie de 20-40 m3 de stoloni la hectar.
Pentru suprafeţe mici semanatul se poate executa manual, prin împrăştiere, cu condiţia de a delimita suprafaţa în benzi de 4-5 m atat longitudinal căt şi traversal, după care este recomandat să se efectueze o greblare şi apoi tăvălugire.
Pentru suprafeţe mari semanatul se executa mecanic cu semanatori prevazute cu limitatoare de adancime pentru ca să nu se incorpora seminţele la o adancime mai mare de 2 cm, operaţia trebuie urmată de tăvălugire.
O metodă rapidă care are o practică tot mai mare dar care este costisitoare este metoda placării. Aceasta constă din aplicarea unor plăci de gazon pe un sol pregătit anterior. Plăcile (sau „brazdele" nume sub care sunt cunoscute la noi) constau din plante cu suportul de cultură.
Procedeul mai poartă şi denumirea de gazonare rapidă întrucât permite instalarea unui gazon bine închegat cu compoziţia dorită în decurs de câteva ore, instalarea depinzând de utilajele disponibile si de forţa de muncă.
Pentru aceasta există firme specializate care se ocupă de producerea acestui gazon pe substraturi foarte diferite. Aceasta face ca şi calitatea gazonului să fie diferită.
Pe lângă sistemul clasic în care se produc plăci de până la 0,25 mp există şi metoda numită „covor" care are ca substrat fibre foarte diferite, cele mai utilizate fiind cele din in, care au lungimi de 20 m şi lăţimi variabile (0,5-1 m). Sunt folosite şi o serie de fibre artificiale biodegradabile.
Aceste covoare sunt rulate cu utilaje speciale şi derulate de asemenea.

Foarte important este ca seminţele să posede calităţile corespunzătoare privind puritatea şi germinaţia.

Specia Germinaţia minima (%) Puritatea minima (%)
Agrostis communis 75 90
Cynpdon dactylon 75 90
Festuca arundinacea 80 95
Festuca ovina 75 85
Festuca rubra 75 90
Poa pratensis 80 97
Lolium perenne 80 97

Se poate remarca faptul ca in ceea ce priveste puritatea valorile acestui indice trebuie să fie ridicate intrucat impurificarea accidentale cu seminţele altor specii va compromite aspectul estetic la apariţia gazonului si inducerea concurenţei pentru spaţiu.
Alegerea speciilor de iarba de gazon este de fapt premisa reuşitei pentru peluză. Dupa GRY LAURE (1993) norma de samanţă oscileaza intre 25-gr./m2, pentru un amestec care nu depaseste 35% raigras peren), iar după A. TENAILLON 1997) cantitatea recomandata ar fi de 40 gr./m2. Pentru terenurile de golf amenajate cu soiuri ale speciei Agrostis stolonifera, norma recomandata este de. 2 - 4 gr./m datorita numarului mare de seminte dintr-un gram.
Un semanat prea rar intarzie durata de rasarire a peluzei si poate favoriza instalarea speciilor de buruieni. Un semănat prea des prezinta numeroase inconveniente: speciile cu germinare rapida vor acoperi repede terenul impiedicand dezvoltarea speciilor cu germinaţie înceata, iar peluza nu va mai avea compoziţia prevazută initial.
MELANIE BRIAND, JOANNE TAYLOR ( 1995) consideră că, o densitate mare de plantule determină menţinerea unei umidităţi mari de suprafaţă, propice dezvoltarii bolilor.

Pregătirea terenului şi a patului germinativ

Semănatul gazonului într-un teren bine pregătit duce la reusita acestuia. Pregatirea terenului se efectuează pe o adancime cuprinsă intre 12-20 cm ceea ce facilitează şi incorporarea ingraşămintelor şi a amendamentelor (E. MARROTTE, 2002).
Având în vedere că sămânţa gramineelor este mică, prelucrarea trebuie făcută în cele mai bune condiţii si la momentul optim. Pentru buna pregătire a terenului există foarte multe utilaje (motocultoare,freze rotative etc) care se folosesc în funcţie de sol, de umiditatea lui, şi de momentul efectuării în timp a lucrării.
După arătura de toamna, primavara se mai execută o serie de lucrări de pregătire a patului germinativ de exemplu cu sapa rotativă în agregat cu tăvălugul.
După curăţirea terenului şi nivelarea primară se împrăştie mraniţa, alculându-se 4-5 kg/m2 şi de asemenea superfosfat 3 kg/100 m2 şi sare potasică 2 kg/100m2 cu o împrăştiere cât mai uniformă;
- se sapă (cu hârleţul) toamna, când umiditatea este optimă la 15-22 cm cât mai uniform şi cu o bună încorporare a îngrăşămintelor. Este bine să se mărunţească bulgării pentru ca în primăvară să nu se creeze denivelări;
- primăvara, imediat ce se poate intra pe teren se mai administrează 1 cg/m2 mraniţă şi / sau 2-3 kg/100 m2de azotat de amoniu. Se greblează foarte atent pentru a se şi nivela perfect terenul, (bulgării au fost distruşi în timpui iernii de îngheţurile şi dezgheţurile repetate solul fiind practic foarte bine mărunţit). După aceasta terenul se tasează prin tăvălugire sau se bate cu o scândură.
În urma acestei operaţii terenul trebuie să fie perfect nivelat, în caz că există denivelări aceste se îndreaptă cu grebla şi se tasează din nou. Acum terenul este pregătit pentru semănat.

Fertilizarea gazonului

Pentru a avea un gazon viguros, cu o culoare corespunzătoare se aplica amendamentele şi se face fertilizarea de bază.
La toate plantele, gramineele de gazon au nevoie de azot, fosfor, potasiu, calciu, sulf. Azotul este dupa cum l-a numit G. AYER (1979) ,,elementul motor al gazonului". El este responsabil de culoare, vigoarea si sanatatea plantelor. Excesul de azot reduce vigoarea plantelor, o culoare mai inchisa a frunzelor si sensibilitatea fata de anumite boli, secetă sau frig.
Fosforul se gaseşte cu precadere in organele tinere ale plantei şi se acumuleaza . M. GAFFNEY (1998) spune ca cele mai mari nevoi faţă de fosfor se înregistrează in stadii de creştere, dupa germinarea seminţelor, contribuind la dezvoltarea sistemului radicular şi in perioada premergatoare intrării in iarnă. Fosforul determină creşterea tolerantei la ger si seceta .
Rolul potasiului conform F. LEMAIRE (1985) in asimilarea clorofiliană, si faptul că ajută la sinteza glucidelor, migrarea şi acumularea lor in frunze. Potasiul diminuiază transpiraţia plantelor, mareste rezistenta la frig şi boli.
Carenta in potasiu se traduce prin cloroze la nivelul zonei periferice a limbului foliar
Magneziul intra in componenţa clorofilei si participă la sinteza proteinelor şi a glucidelor . Carenţa sa duce la apariţia clorozelor sub aspectul unor benzi intre nervurile limbului foliar, iar marginile acestuia se rasfrang in sus (R. XAN, 2001).
Sulful intensifică culoarea verde a frunzelor chiar si in sezonul de iarna, mareşte rezistenţa la frig si diminueaza evoluţia anumitor boli. (H. PRUN, 1981).
Dacă reacţia solului depăşeşte limita de adaptabilitate a speciilor din amestec atunci trebuie aplicate şi amendamente. Deşi pe atfel de soluri de obicei se aduce un strat de sol din altă parte sau se aplică doze maxime de mraniţă, totuşi e bine dacă pH-ul este puternic acid să se aplice 5-6 tone amendamente calcaroase foarte fin măcinate, iar în cazul solurilor sărăturate (cazuri foarte rare, eventual pe un gazon de agrement) să se aplice 8-10 tone fosfogips la hectar.