Pentru un gazon frumos, verde tot timpul anului este necesar să se facă o serie de lucrări. Unele se fac imediat după semănat, altele se fac anual, iar altele se repetă de mai multe ori pe an.
Imediat după semănat, se face o tăvălugire care stă la baza unei răsăriri uniforme. Durata de la semănat la răsărit este diferită funcţie de specie şi temperatură.
Lucrarile specifice întreţinerii gazonului sunt; tuns (taiere sau cosire), irigare, fertilizare, aerare, scarificare, combaterea buruienilor, bolilor şi daunatorilor (E. ERVIN, B. FRESENBURG, J. DUNN, 2000).
1.Tunsul gazonului
Tunsul gazonului este una dintre cele mai importante si frecvente operatiuni de intreţinere, de executarea sa corespunzatoare fund direct influentate si celelalte veri (W. POUND, J. STREET, 1993)
T. BICKFORD (1996), apreciaza ca tunsul gazonului se face in general din anumite motive, cel mai important fiind acela ca prin taiere se imbunatateste aspectul estetic covorului vegetal iar cel de-al doilea este acela de a asigura spatii adecvate de recreere şi pentru sport.
Taierea plantelor la inaltimea si cu frecventa adecvata este o componenta majoră a schemei tehnologice de intreţinere care favorizeaza creşterea si dezvoltarea planteler implicit genereaza un gazon atractiv, de calitate (B. SPANGENBERG, 1999).
Totalitatea frunzelor alcatuiesc coronamentul gazonului si dupa cum afirma LORI HESLER si G. YUEN (1995), inalţimea de taiere modifica structura acestuia. Cu înăltimea coronamentului este mai mare, cu atat circulatia aerului de la suprafata solului e mai ingreunată. O densitate mare a coronamentului (numarul total de frunze dintr-un anui spaţiu) limiteaza circulaţia aerului şi favorizeaza apariţia microclimatului specific bolilor.
A. TENAILLON, (1997) recomandă ca dupa ce plantele au atins 10 cm in inaltime efectueze prima taiere numita si taiere de uniformizare. Aceasta operatiune trebuie facută pentru a se impiedica instalarea şi dezvoltarea buruienilor. In funcţie de tipul maşinii de tuns inalţimea de taiere se reglează in asa fel incat sa ravaseasca plantele. Resturile care provin in urma taierii se vor indeparta de pe teren.
C. PEACOCK (1998) a remarcat faptul ca înalţimea de taiere difera atat intre specii şi varietal cat si tipul de utilizare a gazonului. Pentru a preveni efectele nedorite ca urmare a unei taieri neadecvate se va indeparta mai mult de 40% din suprafafa foliara a plantelor.
B. MUGAAS (1998) remarca faptul ca in primavara, creşterea este mai rapidă iar inaltimea de taiere poate fi mai mica, fara a scalpa insa gazonul. Din perioadele extrem de călduroase din vara este recomandat a se taia mai înalt deoarece gazonul tuns scurt suportă cu dificultate lipsa apei. In toamnă taierea trebuie facută la înălţime care sa permită refacerea plantelor si acumularea de substanţe glucidice de rezervă păna la apariţia temperaturile scazute şi a zapezii.
Se va evită taierea gazonului imediat dupa irigare, ploaie sau dimineaţa pe rouă ,materialul vegetal umezit se aglomereaza la organele active ale aparatului de tuns şi împiedică taierea uniformă a plantelor. Nu se recomandă nici taierea in perioada de insolatie pentru a evita uscarea rapidă a plantelor proaspat taiate.
Direcţia de taiere este bine să se schimbe periodic; pentru terenurile de fotbal , aceasta este o practica frecventa pentru imbunătăţirea aspectului estetic.
2.Irigarea gazonului
Gazonul, ca orice organism viu are nevoie de apa. Aceasta asigura dizolvarea elementelor nutritive din sol si vehicularea lor in plante, are rol.de reglator termic, prin anularea transpiraţiei, (H.E. REILEY, CARROL SHRY jr., 1983). E. ERVIN şi col. (2001) apreciaza că irigarea gazonului urmareşte asigurarea unui supliment de apa, in condiţii de stres hidric. Este o operaţie indispensabilă pentru buna reuşită a unui gazon.
Practic noi trebuie să asigurăm apa tot timpul sezonului astfel încât gazonul să nu sufere din lipsa apei, dar nici ca aceasta să fie în cantitate prea mare. Problemele care se pun în privinţa irigării sunt legate de frecvenţa irigării, norma de irigare, calitatea apei şi sistemul de irigare şi asigurarea unei irigări cât mai uniforme. Frecvenţa irigării depinde de condiţiile de climă. Aportul de apă 1a fiecare irigare trebuie să fie suficient pentru a asigura o umectare la o adancime optimă pentru ca sistemul radicular sa se dezvolte normal.
Un exces de apă duce la o aerare necorespunzătoare a solului, creează condiţii improprii speciilor semănate şi determină apariţia bolilor nedorite devenind inestetic (Cyperaceae, Juncaceae).
De aceea, nu se poate stabilii o anume frecvenţă a irigării sau o cantitate de irigare, practic aceasta depinde de sol, temperatură, precipitaţiile înălţimea de tundere şi frecvenţa de tundere.
3.Fertilizarea
Este una din cele mai importante operaţii pentru întreţinerea unui gazon. Fertilizarea de bază nu ajunge. Ţinând cont de calitatea desimea plantelor, nevoia de un gazon cu un aspect frumos şi sanătos, fertilizarea devine necesară. Mai trebuie să adăugăm faptul parte din substanţele nutritive sunt scoase de pe teren odată cu tunsul, ceea ce face ca, cu fiecare cosit, parte din elementele nutritive să fie eliminate din circuit.
Fertilizarea are ca atare drept scop susţinerea nevoilor în elemente nutritive ale ierburilor gazonului.
Cum gazonul este alcătuit din amestecuri, fiecare specie poate avea o reacţie diferită la dozele folosite. O anumită doză poate avantaja o specie ceea ce duce în final la eliminarea speciei defavorizate din covorul vegetal Aceasta impune o şi mai mare atenţie la fertilizare. Ca atare pentru fertilizarea corespunzătoare a unui gazon sunt necesare cunoştinţe in domeniul acesta.
Ierburile de gazon fiind graminee, nevoia lor de elemente nutritive este identică cu a tuturor gramineelor în cultură intensivă. Deci plantele au nevoie de azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf şi microelemente.
Azotul este „elementul motor al gazonului" (Ayer 1972). Prezenţa azotului în cantitate suficientă face ca să fie stimulată creşterea, plantele să fie sănătoase şi viguroase iar culoarea, verde „sănătos". In lipsa azotului frunzele îngălbenesc, la început cele mai bătrâne şi apoi şi cele tinere, este stânjenită lăstărirea şi creşterea rădăcinilor. Iar excesul de azot, respectiv o "intoxicare cu azot" are drept consecinţă reducerea vigorii plantelor, a rezistenţei la stres (boli, secetă, ger) şi o modificare a culorii în sensul închiderii la culoare a frunzelor.
Fosforul, prezent în ţesuturile tinere şi seminţe este necesar plantei în primele stadii de dezvoltare, prezenţa lui favorizând dezvoltarea rădăcinilor. Lipsa fosforului produce o tendinţă de răsucire a frunzelor şi o închidere a culorii lor inclusiv formarea de pigmenţi în ţesuturile foliare.
Potasiul are rol în asimilaţia clorofiliană favorizând sinteza, migrarea şi acumularea glucidelor în frunze. Potasiul măreşte rezistenţa plantelor la boli, ger, secetă şi toleranţa la trafic. Lipsa potasiului se evidenţiază printr-o slabă densitate a covorului vegetal.
Calciul este indispensabil pentru creştere. Lipsa lui determină rcducerea creşterii rădăcinilor şi apariţia de pete necrotice pe frunze.
Magneziul intră în componenţa clorofilei şi favorizează migrarea fosforului. Carenţa lui determină o diminuare a culoii verzi a frunzelor. Carenţa magneziului poate apărea în cazul unui exces de potasiu şi invers.
Sulful este element component al câtorva proteine. Prezenţa lui ridică rezistenţa la ger diminuează atacul unor boli.
Microelementele (Fe, Zn, Co, Mn, B, Mo) au un rol important în metabolism. Carenţele primare sunt rare în sol. Dar carenţa poate apărea în cazul unor condiţii defavorabile absorbţiei lor.
În aplicarea îngrăşămintelor două sunt elementele esenţiale şi anume tipul de gazon şi menţinerea echilibrului dintre speciile componente. Astfel o fertilizare prea mare cu azot duce la eliminarea din mestec a speciei Festuca rubra. în astfel de cazuri creşte proporţia gramineelor mai rapace, mai agresive.
Pentru ca un gazon să fie frumos el trebuie să pornească în vegetaţie primăvara devreme. Acest lucru se poate realiza dacă rădăcinile sunt viguroase. Cum rădăcinile cresc toamna, pentru a se asigura această reştere se recomandă aplicarea îngrăşămintelor toamna cu o lună înainte de istalarea iernii (Gaffney, 1998).
Cert este că pentru a porni repede în vegetaţie primăvara, rădăcinile trebuie să aibă la dispoziţie elementele nutritive. De aceea, orice gazon trebuie fertilizat cu azot primăvara cât mai devreme.
Fosforul şi potasiul se recomandă a se aplica toamna, prin împrăştiere uniformă pe covor.
Dar nu este suficientă o singură fertilizare cu azot primăvara, ţinând cont de tunsorile dese, de irigare, fertilizările trebuie făcute de mai mite ori pe an şi anume se recomandă ca tot la 6-7 săptămâm să se realizeze o fertilizare cu azot.
Huli (1994) recomandă, ţinând cont de destinaţia gazonului, să se facă următoarele fertilizări:
- pentru terenul de golf de 4-5 ori pe an;
- pentru peluze ornamentale de 3 ori pe an,
- pentru spaţii verzi publice de 2 ori pe an.
Aplicarea îngrăşămintelor se face manual sau mecanic. Pe suprafeţe mici, gazonul ornamental de lângă casă, se poate face prin împrăştierea cu mâna. Pe suprafeţe mai mari se folosesc diferite utilaje.
Imediat după semănat, se face o tăvălugire care stă la baza unei răsăriri uniforme. Durata de la semănat la răsărit este diferită funcţie de specie şi temperatură.
Lucrarile specifice întreţinerii gazonului sunt; tuns (taiere sau cosire), irigare, fertilizare, aerare, scarificare, combaterea buruienilor, bolilor şi daunatorilor (E. ERVIN, B. FRESENBURG, J. DUNN, 2000).
1.Tunsul gazonului
Tunsul gazonului este una dintre cele mai importante si frecvente operatiuni de intreţinere, de executarea sa corespunzatoare fund direct influentate si celelalte veri (W. POUND, J. STREET, 1993)
T. BICKFORD (1996), apreciaza ca tunsul gazonului se face in general din anumite motive, cel mai important fiind acela ca prin taiere se imbunatateste aspectul estetic covorului vegetal iar cel de-al doilea este acela de a asigura spatii adecvate de recreere şi pentru sport.
Taierea plantelor la inaltimea si cu frecventa adecvata este o componenta majoră a schemei tehnologice de intreţinere care favorizeaza creşterea si dezvoltarea planteler implicit genereaza un gazon atractiv, de calitate (B. SPANGENBERG, 1999).
Totalitatea frunzelor alcatuiesc coronamentul gazonului si dupa cum afirma LORI HESLER si G. YUEN (1995), inalţimea de taiere modifica structura acestuia. Cu înăltimea coronamentului este mai mare, cu atat circulatia aerului de la suprafata solului e mai ingreunată. O densitate mare a coronamentului (numarul total de frunze dintr-un anui spaţiu) limiteaza circulaţia aerului şi favorizeaza apariţia microclimatului specific bolilor.
A. TENAILLON, (1997) recomandă ca dupa ce plantele au atins 10 cm in inaltime efectueze prima taiere numita si taiere de uniformizare. Aceasta operatiune trebuie facută pentru a se impiedica instalarea şi dezvoltarea buruienilor. In funcţie de tipul maşinii de tuns inalţimea de taiere se reglează in asa fel incat sa ravaseasca plantele. Resturile care provin in urma taierii se vor indeparta de pe teren.
C. PEACOCK (1998) a remarcat faptul ca înalţimea de taiere difera atat intre specii şi varietal cat si tipul de utilizare a gazonului. Pentru a preveni efectele nedorite ca urmare a unei taieri neadecvate se va indeparta mai mult de 40% din suprafafa foliara a plantelor.
B. MUGAAS (1998) remarca faptul ca in primavara, creşterea este mai rapidă iar inaltimea de taiere poate fi mai mica, fara a scalpa insa gazonul. Din perioadele extrem de călduroase din vara este recomandat a se taia mai înalt deoarece gazonul tuns scurt suportă cu dificultate lipsa apei. In toamnă taierea trebuie facută la înălţime care sa permită refacerea plantelor si acumularea de substanţe glucidice de rezervă păna la apariţia temperaturile scazute şi a zapezii.
Se va evită taierea gazonului imediat dupa irigare, ploaie sau dimineaţa pe rouă ,materialul vegetal umezit se aglomereaza la organele active ale aparatului de tuns şi împiedică taierea uniformă a plantelor. Nu se recomandă nici taierea in perioada de insolatie pentru a evita uscarea rapidă a plantelor proaspat taiate.
Direcţia de taiere este bine să se schimbe periodic; pentru terenurile de fotbal , aceasta este o practica frecventa pentru imbunătăţirea aspectului estetic.
2.Irigarea gazonului
Gazonul, ca orice organism viu are nevoie de apa. Aceasta asigura dizolvarea elementelor nutritive din sol si vehicularea lor in plante, are rol.de reglator termic, prin anularea transpiraţiei, (H.E. REILEY, CARROL SHRY jr., 1983). E. ERVIN şi col. (2001) apreciaza că irigarea gazonului urmareşte asigurarea unui supliment de apa, in condiţii de stres hidric. Este o operaţie indispensabilă pentru buna reuşită a unui gazon.
Practic noi trebuie să asigurăm apa tot timpul sezonului astfel încât gazonul să nu sufere din lipsa apei, dar nici ca aceasta să fie în cantitate prea mare. Problemele care se pun în privinţa irigării sunt legate de frecvenţa irigării, norma de irigare, calitatea apei şi sistemul de irigare şi asigurarea unei irigări cât mai uniforme. Frecvenţa irigării depinde de condiţiile de climă. Aportul de apă 1a fiecare irigare trebuie să fie suficient pentru a asigura o umectare la o adancime optimă pentru ca sistemul radicular sa se dezvolte normal.
Un exces de apă duce la o aerare necorespunzătoare a solului, creează condiţii improprii speciilor semănate şi determină apariţia bolilor nedorite devenind inestetic (Cyperaceae, Juncaceae).
De aceea, nu se poate stabilii o anume frecvenţă a irigării sau o cantitate de irigare, practic aceasta depinde de sol, temperatură, precipitaţiile înălţimea de tundere şi frecvenţa de tundere.
3.Fertilizarea
Este una din cele mai importante operaţii pentru întreţinerea unui gazon. Fertilizarea de bază nu ajunge. Ţinând cont de calitatea desimea plantelor, nevoia de un gazon cu un aspect frumos şi sanătos, fertilizarea devine necesară. Mai trebuie să adăugăm faptul parte din substanţele nutritive sunt scoase de pe teren odată cu tunsul, ceea ce face ca, cu fiecare cosit, parte din elementele nutritive să fie eliminate din circuit.
Fertilizarea are ca atare drept scop susţinerea nevoilor în elemente nutritive ale ierburilor gazonului.
Cum gazonul este alcătuit din amestecuri, fiecare specie poate avea o reacţie diferită la dozele folosite. O anumită doză poate avantaja o specie ceea ce duce în final la eliminarea speciei defavorizate din covorul vegetal Aceasta impune o şi mai mare atenţie la fertilizare. Ca atare pentru fertilizarea corespunzătoare a unui gazon sunt necesare cunoştinţe in domeniul acesta.
Ierburile de gazon fiind graminee, nevoia lor de elemente nutritive este identică cu a tuturor gramineelor în cultură intensivă. Deci plantele au nevoie de azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf şi microelemente.
Azotul este „elementul motor al gazonului" (Ayer 1972). Prezenţa azotului în cantitate suficientă face ca să fie stimulată creşterea, plantele să fie sănătoase şi viguroase iar culoarea, verde „sănătos". In lipsa azotului frunzele îngălbenesc, la început cele mai bătrâne şi apoi şi cele tinere, este stânjenită lăstărirea şi creşterea rădăcinilor. Iar excesul de azot, respectiv o "intoxicare cu azot" are drept consecinţă reducerea vigorii plantelor, a rezistenţei la stres (boli, secetă, ger) şi o modificare a culorii în sensul închiderii la culoare a frunzelor.
Fosforul, prezent în ţesuturile tinere şi seminţe este necesar plantei în primele stadii de dezvoltare, prezenţa lui favorizând dezvoltarea rădăcinilor. Lipsa fosforului produce o tendinţă de răsucire a frunzelor şi o închidere a culorii lor inclusiv formarea de pigmenţi în ţesuturile foliare.
Potasiul are rol în asimilaţia clorofiliană favorizând sinteza, migrarea şi acumularea glucidelor în frunze. Potasiul măreşte rezistenţa plantelor la boli, ger, secetă şi toleranţa la trafic. Lipsa potasiului se evidenţiază printr-o slabă densitate a covorului vegetal.
Calciul este indispensabil pentru creştere. Lipsa lui determină rcducerea creşterii rădăcinilor şi apariţia de pete necrotice pe frunze.
Magneziul intră în componenţa clorofilei şi favorizează migrarea fosforului. Carenţa lui determină o diminuare a culoii verzi a frunzelor. Carenţa magneziului poate apărea în cazul unui exces de potasiu şi invers.
Sulful este element component al câtorva proteine. Prezenţa lui ridică rezistenţa la ger diminuează atacul unor boli.
Microelementele (Fe, Zn, Co, Mn, B, Mo) au un rol important în metabolism. Carenţele primare sunt rare în sol. Dar carenţa poate apărea în cazul unor condiţii defavorabile absorbţiei lor.
În aplicarea îngrăşămintelor două sunt elementele esenţiale şi anume tipul de gazon şi menţinerea echilibrului dintre speciile componente. Astfel o fertilizare prea mare cu azot duce la eliminarea din mestec a speciei Festuca rubra. în astfel de cazuri creşte proporţia gramineelor mai rapace, mai agresive.
Pentru ca un gazon să fie frumos el trebuie să pornească în vegetaţie primăvara devreme. Acest lucru se poate realiza dacă rădăcinile sunt viguroase. Cum rădăcinile cresc toamna, pentru a se asigura această reştere se recomandă aplicarea îngrăşămintelor toamna cu o lună înainte de istalarea iernii (Gaffney, 1998).
Cert este că pentru a porni repede în vegetaţie primăvara, rădăcinile trebuie să aibă la dispoziţie elementele nutritive. De aceea, orice gazon trebuie fertilizat cu azot primăvara cât mai devreme.
Fosforul şi potasiul se recomandă a se aplica toamna, prin împrăştiere uniformă pe covor.
Dar nu este suficientă o singură fertilizare cu azot primăvara, ţinând cont de tunsorile dese, de irigare, fertilizările trebuie făcute de mai mite ori pe an şi anume se recomandă ca tot la 6-7 săptămâm să se realizeze o fertilizare cu azot.
Huli (1994) recomandă, ţinând cont de destinaţia gazonului, să se facă următoarele fertilizări:
- pentru terenul de golf de 4-5 ori pe an;
- pentru peluze ornamentale de 3 ori pe an,
- pentru spaţii verzi publice de 2 ori pe an.
Aplicarea îngrăşămintelor se face manual sau mecanic. Pe suprafeţe mici, gazonul ornamental de lângă casă, se poate face prin împrăştierea cu mâna. Pe suprafeţe mai mari se folosesc diferite utilaje.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu